(O floare, un craniu şi un stand de clepsidră pentru viaţă, moarte şi timp, în această pictură din secolul 17 a lui Philippe de Champaigne)
Conceptul de moarte este un element-cheie al înţelegerii umane a acestui fenomen. Există mai multe abordări ştiinţifice ale conceptului. De exemplu, moartea cerebrală, aşa cum se practică în domeniul ştiinţei medicale, defineşte moartea ca un moment în timp în care activitatea creierului încetează.
Una dintre provocări în definirea morţii este în a o distinge de viaţă. Ca un moment temporal, moartea pare să se refere la momentul în care viaţa se termină. Cu toate acestea, atunci când se stabileşte dacă a survenit decesul este nevoie de elaborarea graniţelor conceptuale precise între viaţă şi moarte. Acest lucru este problematic, deoarece nu există un consens asupra modului de a defini viaţa. Această problemă generală se aplică provocării speciale de definire a decesului în contextul medicinei.
Este posibil să se definească viaţa în termeni de conştiinţă. Când conştiinţa încetează, un organism viu se poate spune că a murit. Una dintre erorile notabile în această abordare, totuşi, este că există multe organisme care sunt în viaţă, dar probabil nu au conştiinţă (de exemplu, organismele unicelulare). O altă problemă este definirea conştiinţei, care are mai multe definiţii diferite date de oamenii de ştiinţă moderni, psihologi şi filosofi. În plus, multe tradiţii religioase, inclusiv tradiţiile abrahamice şi dharmice, susţin că moartea nu (sau nu poate) duce la sfârşitul conştiinţei. În anumite culturi, moartea este mai mult un proces decât un singur eveniment. Aceasta implică o schimbare lentă de la o stare spirituală la alta.
Alte definiţii pentru moarte pun accentul pe caracterul de încetare a ceva. În acest context, „moartea” descrie numai starea în care ceva a încetat, de exemplu viaţa. Astfel, definiţia de „viaţă” defineşte simultan şi moartea.
Din punct de vedere istoric, încercările de definire a momentului exact al morţii unui om au fost problematice. Moartea a fost definită în trecut ca încetarea bătăilor inimii (stop cardiac) şi a respiraţiei, dar dezvoltarea resuscitării cardiopulmonare şi a defibrilaţiei prompte au făcut ca aceste definiţii să fie inadecvate pentru că respiraţia şi bătăile inimii pot fi repornite uneori. Evenimentele care au fost cauzal legate de moarte, în trecut, nu mai ucid în toate cazurile. Fără o inimă sau plămâni funcţionaţi, viaţa poate fi, uneori, susţinută cu o combinaţie de dispozitive de susţinere a vieţii, transplantul de organe şi stimulatoare cardiace artificiale.
(Pandantiv de fildeş din sec. XVI-XVII, Călugărul şi Moartea, amintind de mortalitate şi certitudinea morţii (Muzeul de artă Walters))
Astăzi, în cazul în care este necesară o definiţie a momentului morţii, medicii si legiştii revin de obicei la „moartea cerebrală” sau „moartea biologică” pentru a defini o persoană ca fiind moartă. Persoanele sunt considerate moarte atunci când activitatea electrică din creierul lor încetează. Se presupune că terminarea activităţii electrice indică sfârşitul conştiinţei. Cu toate acestea, suspendarea conştiinţei trebuie să fie permanentă, şi nu tranzitorie, aşa cum se întâmplă în anumite stadii ale somnului, şi mai ales în comă. În cazul somnului, EEG poate spune cu uşurinţă diferenţa.
Cu toate acestea, categoria „morţii cerebrale” este văzut de unii cercetători ca fiind problematică. De exemplu, Dr. Franklin Miller, membru senior al facultăţii de la Departamentul de Bioetică, National Institutes of Health, notează: „Până la sfârşitul anilor 1990, legătura dintre moartea cerebrală şi moartea fiinţei umane a fost din ce în ce mai contestată de către oamenii de ştiinţă, pe baza de dovezi cu privire la gama de funcţionare biologică afişată pacienţilor diagnosticaţi corect ca având această condiţie, care au fost menţinuţi pe ventilaţie mecanică pentru perioade considerabile de timp. Aceşti pacienţi şi-au menţinut capacitatea de a susţine circulaţia şi respiraţia, temperatura de control, excreta deşeuri, vindecă răni, luptă cu infecţiile şi, cel mai dramatic, pot naşte (în cazul gravidelor cu „moarte cerebrala”).”
Acele persoane care susţin că numai neo-cortexul creierului este necesar pentru conştiinţă, susţin uneori că numai activitatea electrică ar trebui să fie luată în considerare la definirea morţii. Eventual este posibil ca criteriul de deces să fie pierderea permanentă şi ireversibilă a funcţiei cognitive, după cum reiese din moartea cortexului cerebral. Toate speranţele de recuperare a gândirii şi personalităţii umane se pun în tehnologia medicală previzionistă actuală. Cu toate acestea, în prezent, în cele mai multe locuri a fost adoptată o definiţie mai conservatoare pentru moarte – încetarea ireversibilă a activităţii electrice a întregului creier, spre deosebire de doar în neo-cortex – (de exemplu, Legea de determinare standard a decesului în Statele Unite). În 2005, cazul Terri Schiavo a adus în discuţie, în politica americană, problema morţii cerebrale şi susţinerea artificială.
Chiar şi după criteriile întregului creier, stabilirea morţii cerebrale poate fi complicată. EEG poate detecta impulsurile electrice false, în timp ce anumite medicamente, hipoglicemie, hipoxie, sau hipotermie, pot suprima sau chiar opri activitatea creierului în mod temporar. Din acest motiv, spitalele au protocoale de determinare a morţii cerebrale care implică EEG, la intervale foarte îndepărtate şi în condiţii definite.
(Extras din cartea Moartea – Aspecte psihologice, ştiinţifice, religioase, culturale şi filozofice)
