Însemnări din REVOLUŢIE

Duminică, 15 Ianuarie 2012 12:30

Revoluţia română va constitui o permanentă provocare, încă mulţi ani de acum încolo, atât pentru publicul larg, pentru analişti, cât şi pentru cercetători. Sunt mulţi cei care-şi dau cu părerea, unii chiar erau prea mici pentru a şti să-şi scrie numele pe vremea aceea, dar sunt şi persoane care au fost profund implicate în evenimentele din decembrie 1989 şi care pot aduce o rază de lumină în şirul evenimentelor de atunci. Una dintre acestea este şi colonelul ( r ) Gelu Tudoroniu, unul dintre cele mai importante personaje cu putere de decizie la nivel militar din sud-vestul României. Fără menajamente, fără delicateţe, fără omisiuni, vă prezentăm „Amintirile” sale într-un miniserial care, suntem convinşi, vă va trezi interesul…

Revoluţia din decembrie 1989, eroică, tragică şi entuziastă, cu bunele şi relele ei, reprezintă un câştig al nostru, al României. Ea nu a fost o întâmplare. Societatea românească începuse să semene a cazarmă. Programul generalizat se termina invariabil cu acel “ noapte bună“, la începutul serii, emis ca un ordin de crainicul tv. Ca reper de nădejde al maselor, revoluţia ar fi avut desigur şi alternative între care o guvernare militară nu era de neglijat, chiar pentru o perioadă scurtă, dar cu ce consecinţe , numai că o asemenea variantă nu era agreată în acel moment de nici o putere europeană.

Revoluţia română din decembrie 1989 a fost cel mai important eveniment din ultimii cinci zeci de ani (ar fi o eroare să fie subapreciat). Dacă Revoluţia din 1848 – deşi înfrântă, a împins România spre europenizare, Revoluţia din 1989 a declanşat un proces de schimbare cu orizonturi greu de imaginat de noi atunci, a schimbat cursul unei ţări, al unui popor obosit de atâta, aşteptare.

Revoluţiile din 1821, 1848 şi 1989 au un numitor comun care se cheamă influenţa exterioară. Revoluţionarii români au luptat mereu într-un context internaţional care le sprijinea idealurile.

Deşi unică în felul ei, Revoluţia română din 1989 se încadrează în ansamblul schimbărilor fundamentale ce au cuprins ţările socialiste europene în ultimii ani. Ea a desfiinţat brutal şi total, fără ezitări, într-o noapte, ( 22 decembrie 1989 ) sistemul politic aflat în funcţiune în frunte cu Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri şi Marea Adunare Naţională, autoritatea mutându-se în stradă până a preluat-o Armata. Ceea ce nu a fost un lucru rău. Dar ca o ciudăţenie, Armata ca obiect al puterii nu a profitat. Unul din motive poate fi şi acela că generalul Milea, înlocuitorul, probabil al lui Ceauşescu ( înlocuitor posibil desemnat de Gorbaciov ?! ), a dispărut prematur din arenă. Însă în acele momente dificile, Ministerul Apărării Naţionale a deţinut practic puterea. Generalii Militaru, Stănculescu, Pancea, Topliceanu, Keler, Pletos, Vasile Ionel, Roşu, Voinea, Tudor, amiralul Cico Dumitrescu, viceamiralul Aron şi mulţi ofiţeri cu rang superior acţionau pentru schimbare. Am enumerat o parte din cei implicaţi în conflictul subteran aflat în desfăşurare în ultimii trei-patru ani. Implicarea a fost suspectată de legături cu serviciile secrete sovietice, îndeosebi a celor cu studii în U.R..S.S. Numărul militarilor implicaţi este mare, un rol de creştere al masei acestora la diferite nivele avându-l Serviciul de Contrainformaţii, care a otrăvit sistematic atmosfera specifică a diferitelor structuri militare prin interferarea actului de comandă, lezarea demnităţii umane şi militare a cadrelor, amestecul în viaţa intimă a familiilor de militari. Subliniez că în activitatea sa Direcţia IV a securităţii a făcut şi numeroase victime în rândul cadrelor de comandă valoroase ale Armatei, dar a şi crescut numărul informatorilor din rândul militarilor sau al angajaţilor civili, categorie josnică care s-a opus, din umbră şi după Revoluţie, reformelor de modernizare a Armatei Române. Notez aici cazul de excepţie al ofiţerului de contrainformaţii din CMJ Caraş Severin, maiorul Zâmbreanu Dănilă, care a avut demnitatea de a ieşi din acel sistem devenit oribil.

Conflictul subteran de care vorbeam a făcut totuşi ca o parte din oamenii aflaţi la putere în decembrie 1989 ( sau chiar în zona limitrofă a puterii ) să participe la Revoluţie – ulterior această oportunitate dându-le câştig de cauză îndeosebi în plan economic (material). Militarii însă nu se găseau nici aici. Ei aveau lumea lor îngrădită de regulamente şi ordine, destul de bine organizată, dar care aştepta şi ea ceva, ca o terminare, ca o limpezire...

Toate analizele făcute de specialiştii în domeniu, ar fi dat ca rezultantă imposibilitatea unei revoluţii. Mai ales că în Armată erau mulţi generali şi ofiţeri cu funcţii importante care îşi datorau cariera regimului ceauşist. Semnele de întrebare care îi privesc nu au fost încă înlăturate pentru cei care s-au împotrivit Revoluţiei. Alături de majoritatea cadrelor de comandă, au existat, paradoxal, şi activişti politici de rang înalt în armată, puţini, e drept, care conştientizau necesitatea înlăturării lui Ceauşescu. Colonelul Ganea, de exemplu, era printre altele şi furnizorul din umbră al cărţilor scrise de Brucan şi Pacepa (mă refer la “ Orizonturi Roşii “), multiplicate undeva lângă Deva de o echipă din care făcea parte şi un ofiţer din CMJ Hunedoara şi distribuite unor ofiţeri selectaţi cu severitate.

Teoretic toţi militarii în acele momente ar fi trebuit să fie alături de partidul unic, de partidul stat, de comandantul suprem. Asta deoarece 99% din cadrele armatei erau membrii ai P.C.R. Numai că această condiţie impusă militarilor, de a fi membru de partid, era una formală, care îţi dădea acces la o carieră cât de cât normală.

Existenţa unei mişcări ori a unui complot al militarilor împotriva lui Ceauşescu nu sunt de nebăgat în seamă, de neglijat. Nu ar fi prima oară. Istoria militară universală, dar şi a României este plină de exemple ( în 1939 un complot militar avea ca scop la Bucureşti uciderea regelui). Asemănări sau nu, Armata era pregătită în 1989 să îl răstoarne pe Ceauşescu.

Organizarea pretinsei lovituri militare a fost minuţioasă şi s-a făcut cel mai probabil pe garnizoane, lăsându-se independenţă mare comandanţilor acestora şi limitând la minimul necesar legăturile radio şi telefonice între comandamente, marile unităţi şi unităţile subordonate. Rolul loviturii militare a fost să amplifice acţiunile Revoluţiei, să asigure armatei puterea pe care să o cedeze ulterior unei echipe agreate de militari.

Majoritatea comandanţilor la nivel comandament de armă, teritorial sau de M.U. pot fi incluşi în “ combinaţia organizatorică a loviturii de stat militare“. Înfiinţate rapid, unele chiar din 22 decembrie 1989. Comandamentele militare ale Revoluţiei şi Comisiile militare ale Revoluţiei aveau ca scop controlul zonal şi local al situaţiei, menţinerea ordinii şi lichidarea mişcărilor antirevoluţionare. Obiectivele acestora ca şi altele specifice zonei au fost stabilite pentru termene relativ scurte urmând apoi predarea puterii către noile organe civile (ale puterii). Organe în care au fost incluşi mulţi militari. La Bucureşti s-a înfiinţat în 22.12.1989, 16.30 , comandamentul militar unic condus de gl. mr. Ştefan Guşă în compunerea acestuia fiind însuşi şeful trupelor de securitate gl.mr. Grigorie Ghiţă şi seful adjunct al miliţiei, gl. mr. Câmpeanu Romeo!!

Ce a căutat Armata în Revoluţie? Poate că trebuia să-şi vadă de treburile ei. Care treburi, care sarcini…? Pot fi multe întrebări la care şi răspunsurile apar nuanţate. Profesionalismul credibil şi imaginea acesteia, simpatia populaţiei, acoperirea masivă a teritoriului cu garnizoane şi implicarea implicită în viaţa societăţii erau lucruri vizibile şi înţelese până la un moment dat.

Dar, de la instrucţia dură, de la tragerile de luptă cu diferite eşaloane, de la aplicaţii şi manevre în teren s-a ajuns la aplicaţii pe hartă, la culesul porumbului, la scos cărbune în Valea Jiului, la construit şosele, blocuri şi unităţi economice etc. A fost o perioadă neverosimilă pentru militari, şi cum Armata a fost atunci exclusă din sfera puterii reale, nu a fost necesară decât o scânteie... Şi cred că una din şansele naţiunii noastre de a scăpa din orbirea morală şi starea deplorabilă a vieţii s-a chemat Armata. Preluarea puterii în stat de către aceasta a început în clipa în care generalul Stănculescu l-a împins pe Ceauşescu în elicopter.

După ce apele s-au aşezat în matcă, aproape toată lumea a uitat însă de acei soldaţi minunaţi îmbrăcaţi în kaki şi ninşi în acel decembrie istoric.

X X X

Dacă unităţile şi marile unităţi luptătoare ale Armatei reprezentau în decembrie 1989 forţa combativă pregătită să lupte cu un inamic posibil (conform scenariilor acesta venea numai din vest), un rol deloc de neglijat revenea unităţilor teritoriale ale căror menire era să completeze necesarul unităţilor luptătoare cu resurse umane şi materiale, atât la mobilizare cât şi ulterior pe timpul acţiunilor, rezervele acestora fiind limitate la pace din motive lesne de înţeles.

În demersul nostru de înţelegere a participării acestora la Revoluţie, certitudinea datelor şi informaţiilor rămâne variabilă ca urmare în principal a diluării memoriei în timp.

În continuare, iată cum se prezintă într-o descriere rezumativă, unele din acestea.

CMJ Caraş Severin :

Principalele informaţii au fost furnizate verbal, dar şi în scris de col.Stepan Todor, comandantul unităţii. Ofiţerul, specialist în transmisiuni, cu o vechime relativ redusă în unitate, provenea dintr-o structură unde mijloacele de legătură radio erau la ele acasă, aspect care a condus la îmbunătăţirea şi perfecţionarea, în scurt timp de la preluarea comenzii, a sistemului de legături radio, dar şi telefonice în judeţ a centrului militar, sistem prevăzut a fi folosit atât la pace cât îndeosebi la război.

Acţiunile revoluţionare în Reşiţa au debutat pe 21.12.1989 în jurul orei12.00, iniţiatori fiind muncitorii Combinatului Siderurgic. Aceştia au fost urmaţi fără rezerve de muncitorii de la Întreprinderea de Construcţii Maşini, împreună ocupând Piaţa 1 Decembrie 1918 aflată în rază Comitetului Judeţean de partid.

Armata nu s-a implicat imediat, dar coloanele de cetăţeni ce au marşăluit prin faţa cazărmilor au chemat-o alături de ele. A doua zi însă, comandantul garnizoanei, în cadrul şedinţei CJFSN, a exprimat, la ora 18.00, sprijinul Armatei din garnizoană pentru Revoluţie. O oră mai târziu, Armata a pus stăpânire pe oraş, luând în pază şi apărare principalele obiective administrative şi economice, inclusiv cele păzite până atunci de securitate.

Într-un raport oficial col. Stepan Todor afirmă că începând cu 22.12.1989, comandamentul ierarhic superior ( UM 02440 Turnu Severin ) nu a mai transmis absolut nici un ordin unităţii sale, aspect puţin probabil, dar care întăreşte concluzia ( aproape generalizată ) că unităţile militare, sau însăşi garnizoanele, au fost lăsate pe cont propriu, dar nu şi la voia întâmplării!

În 23.12.1989, la orele 09.30, a fost luată în subordine ( cum şi de ce ?!! ) Cp.5 a din UM 01626 Aiud, subunitate aflată în detaşare ca mână de lucru la C.S.R. ( Combinatul Siderurgic Reşiţa ) cu efectivul de 123 militari în termen şi 5 ofiţeri. Două plutoane şi cei 5 ofiţeri au fost înarmate ulterior (cu armament şi muniţie preluată de la secutitate ?! ) şi folosite în acţiunile de luptă din municipiul Reşiţa. Subunitatea din Aiud (aflată temporar în subordinea CMJ ) a avut doi morţi (soldaţii Rovinţeanu Remus şi Motorogeanu Florinel – ultimul decedat în spitalul Reşiţa, probabil ca urmare a rănilor prin împuşcare).

Centrul militar judeţean a executat în principal în această perioadă apărarea circulară a unităţii, aducerea şi instalarea de forţe venite în sprijin din garnizoanele Caransebeş, Lugoj şi Timişoara, acţiuni de scotocire-căutare a elementelor teroriste, incursiuni şi ambuscade pe str. Sportului şi în zona liceului nr.2 CSR, un contraatac cu un detaşament compus din 38 militari în termen sub comanda cpt. Fierăscu Virgil şi lt.maj. Ştefan Florin în sprijinul UM 01929 Reşiţa (unitate de rachete AA).

În acţiunile Revoluţiei din garnizoana Reşiţa se apreciază că o parte a personalului securităţii a fost implicată direct, printre dovezi figurând armamentul ridicat de la aceasta de o echipă condusă personal de col.Stepan. Armamentul diversificat ca modele şi calibre ( pistoale Makarov şi Stecikin, arme de vânătoare, arme cu lunetă, aparatură de vedere pe timp de noapte Magnum şi Gewehv, pistoale în genţi diplomat ), inclusiv mitralierele de pe cele 2 transportoare blindate (ABI), prezintă urme vădite de tragere-folosire. Col.Nicolau de la UM 02440 Turnu Severin a confirmat, după verificarea acestora, (armamentului ) justeţea afirmaţiei comandantului CMJ.

Reţeaua radio a CMJ a fost interferată frecvent de operatori necunoscuţi în limbile rusă şi arabă, chestiune ce a condus la concluzia că inamicul posibil îl reprezintă teroriştii străini, preponderent provenind din URSS şi ţările arabe. Col.Stepan Todor a susţinut şi o versiune conform căreia o parte din aceştia au fost aduşi pe calea aerului şi debarcaţi ( paraşutaţi ) în zona Semenicului. În sprijinul afirmaţiei a prezentat un set de documente personale (inclusiv paşaportul) ale unui luptător străin, câteva tuburi şi gloanţe din cartuşele găsite în locuri de unde ar fi acţionat teroriştii străini precum şi manechine gonflabile echipate electronic pentru simularea tragerii.

La misiunile cu caracter militar au participat şi gărzile patriotice reşiţene conduse nemijlocit din sediul fostului comitet judeţean de partid, de Col. Lache Toader. Dotarea acestora

( poate incredibilă) cu 2339 puşti calibrul 7,62, 166 puşti mitraliere, 34 mitraliere, 3 mitraliere AA calibrul 14,5, 200 puşti cu lunetă, a fost peste aşteptări. Acţiunile gărzilor s-au soldat cu 2 morţi (militari în termen ) şi 7 răniţi ( 3 cadre şi 4 militari în termen ), precum şi pierderea a 2 carabine md.1944. La consumul impresionant de muniţie al gărzilor patriotice – circa 442,500 cartuşe (aproximativ 1500 încărcătoare de pistol mitralieră ) comentariile sunt de prisos.

Personalul centrului militar împreună cu militarii din Cp5/UM 01626 Alba Iulia, au consumat în acţiunile desfăşurate în 23,24 şi 25 decembrie 1989, cantitatea de 27.790 cartuşe, cartuşe diferite, cele mai multe pentru pistolul –mitralieră (circa 950 încărcătoare)

Justificarea consumului a fost susţinută de comandant ca fiind normală, datorită atacurilor violente şi circulare ale “ inamicului “ asupra cazărmii. Unitatea a avut şi doi răniţi: cp. Alexa Nicolae şi plt. maj. Gruiescu Liviu. Între cei care s-au distins în misiuni sunt exemplificaţi mr. Fierăscu şi plt. Păvălan avansaţi în grad în 1990.

Nu au fost luaţi prizonieri, nu au fost identificaţi inamici decedaţi. Ulterior evenimentelor, col. Stepan Todor s-a confruntat cu oficiali locali ai Ministerului de Interne (pe alte planuri decât cele militare) ca urmare probabil a atacurilor sale radicale, în presă şi nu numai, la adresa securităţii şi miliţiei încă sprijinitoare a ideologiei şi doctrinei ceauşiste.

Deşi centrul militar a menţinut permanent legăturile cu unităţile militare dislocate în judeţ, acţiunile sale au avut un caracter unilateral, neputând fi vorba de o cooperare reală cu acestea. Participarea la Revoluţie de partea poporului nu poate fi pusă însă la îndoială.

GELU T.

VA URMA