Istoria,aşa cum a fost: Bătălia de la Halhîn-Gol

Luni, 20 Februarie 2012 07:33

Bătălia de la Halhîn-Gol a constituit principalul eveniment al nedeclaratului război de frontieră sovieto-japonez, în care au fost implicate în 1939 Uniunea Sovietică, Mongolia şi Imperiul Japonez. Denumită după râul Halha, ce traversează zona în care s-a purtat bătălia, este cunoscută în Japonia sub numele de incidentul Nomonhan, numele unui sat aflat la frontiera dintre Manciuria şi Mongolia. Bătălia s-a încheiat cu înfrângerea totală a trupelor japoneze aparţinând Armatei a 6-a.

După ocuparea Manciuriei, Japonia şi-a îndreptat atenţia asupra teritoriilor sovietice învecinate. Primul incident major sovieto-nipon (Bătălia de la Lacul Hasan) a avut loc în 1938, în regiunea Primorie şi s-a soldat cu victoria sovieticilor.

În 1939, Manciuria (Manchukuo) era deja stat clientelar al Japoniei. În timp ce mongolii şi aliaţii lor sovietici susţineau că frontiera se afla la 16 km est de râu, în dreptul satului Nomonhan, japonezii afirmau că graniţa este situată chiar pe cursul apei.

În perioada respectivă, Manciuria era ocupată de Armata din Kwantung, alcătuită din cele mai bune unităţi japoneze. În regiunea de vest a ţării, în garnizoana Hailar, a fost amplasată nou-înfiinţata Divizie 23 infanterie a Armatei Imperiale Japoneze, comandată de generalul Michitaro Komatsubara. Unitatea includea şi formaţiuni ale armatei manciuriene, precum şi detaşamente de grăniceri.

Forţele sovietice constau în Corpul Special 57, transferat din Districtul Militar Trans-Baikal, responsabil cu apărarea frontierelor Siberiei şi Manciuriei. Trupele mongole, în principal brigăzi de cavalerie şi unităţi de artilerie de calibru mic, s-au dovedit a fi rapide şi eficiente, însă erau lipsite de blindate şi insuficiente numeric.

În 1939, Cabinetul japonez a trimis instrucţiuni Armatei din Kwantung, cerând consolidarea graniţelor Manciuriei cu Mongolia şi Uniunea Sovietică. Armata respectivă, staţionată de mulţi ani în regiune, era în mare măsură autonomă şi nu avea nevoie de aprobarea expresă a guvernului pentru a acţiona împotriva sovieticilor.

Conflictul a început la 11 mai 1939, când o unitate mongolă de cavalerie , alcătuită din 70-90 de militari, a intrat în zona aflată în litigiu, în căutare de păşuni pentru cai.Cavaleria manciuriană a intervenit şi i-a alungat pe mongoli peste râu. La 13 mai, aceştia au revenit în număr mare şi nu au mai putut fi respinşi.

La 14 mai, în zonă au sosit regimentul de recunoaştere al Diviziei 23, condus de locotenent-colonelul Yaozo Azuma şi Regimentul 64 infanterie, din aceeaşi divizie, comandat de colonelul Takemitsu Yamagata. Mongolii s-au retras, însă au revenit curând, împreună cu sovieticii, forţându-l pe Azuma să înainteze pentru a-i respinge. La 28 mai, japonezii au fost încercuiţi şi 8 ofiţeri şi 97 de soldaţi au fost ucişi, iar un ofiţer şi 33 de soldaţi, răniţi. După luptă, japonezii au trimis în zonă aproape 30 000 de militari.

Din mai 1938, comandant al forţelor sovietice din Extremul-Orient era comandarm (comandant de armată) Grigori Ştern. La 5 iunie, a fost trimis în zonă comcor (comandant de corp de armată) Gheorghi Jukov, împreună cu Grupul I de Armată (blindate şi infanterie motorizată) şi unitatea de aviaţie comandată de comcor Iakov Smuşkevici. La 27 iunie, Brigada a 2-a aeriană japoneză a atacat cu succes baza aeriană sovietică de la Tamsak-Bulak, Mongolia, fără permisiunea comandamentului de la Tokio. Pentru a preveni escaladarea conflictului, Cartierul General a ordonat ca aerodromurile sovietice să nu mai fie atacate.

Pe toată durata lunii iunie, unităţi sovieto-mongole au efectuat raiduri pe ambele maluri ale râului şi în apropierea Nomonhanului şi au atacat unităţile manciuriene izolate. La sfârşitul lunii, general-locotenentul Komatsubara şi-a dat acceptul de „a-i expulza pe invadatori”. Planul japonez a constat într-un atac pe două direcţii. Trei regimente şi unităţi dintr-un al patrulea, incluzând Regimentele 71, 72, plus un batalion din Regimentul 64, toate din Divizia 23, alături de Regimentul 26, comandat de colonelul Shinichiro Sumi, „împrumutat” de la Divizia a 7-a, trebuiau să înainteze spre râu, să distrugă forţele sovietice de pe dealul Baintsagan pe malul de vest, apoi să se întoarcă spre stânga şi să avanseze spre sud, până la podul Kawatama. Pe a doua direcţie de atac urma să acţioneze Corpul 1 tancuri, sub comanda generalului-locotenent Yasuoka Masaomi, constând din Regimentele 3 şi 4 tancuri plus restul unităţilor din Regimentul 64, un batalion din Regimentul 28 infanterie, detaşat de la Divizia a 7-a, Regimentul 24 geniu şi un batalion din Regimentul 13 artilerie de câmp. Această grupare trebuia să atace trupele sovietice de pe malul de est al râului Halha şi la nord de râul Holsten şi să facă joncţiune cu trupele ce acţionau pe celălalt flanc.

Regimentul 3 tancuri era înzestrat cu 11 tanchete tip 94 şi 97 Te-Ke şi 30 de tancuri medii tip I-Go 89 şi 97 Chi-Ha, iar Regimentul 4, cu 3 tanchete tip 94, 8 tancuri medii I-Go şi 35 tancuri uşoare 95 Ha-Go.

Grupul operativ de nord a reuşit să treacă râul, i-a alungat pe sovietici de pe deal şi a înaintat pe malul vestic spre sud. Realizând pericolul, Jukov a lansat un contraatac, cu 450 de tancuri şi maşini blindate. Cu toate că nu erau sprijinite de infanterie, blindatele sovietice i-au atacat pe japonezi pe trei laturi şi aproape i-au încercuit. Dispunând de un singur pod de pontoane pentru aprovizionare, japonezii au fost nevoiţi să se retragă, trecând râul la 5 iulie. Între timp, Corpul I tancuri al Detaşamentului Yasuoka a atacat în noaptea de 2 iulie, folosind întunericul ca protecţie împotriva artileriei sovietice instalate pe înălţimile malului vestic.În lupta crâncenă care a urmat, detaşamentul japonez a pierdut peste jumătate din blindate, însă nu a reuşit să străpungă poziţiile inamice şi nici să ajungă la podul Kawatama. După un contraatac sovietic masiv, lansat la 9 iulie, rămăşiţele detaşamentului s-au retras, gruparea a fost desfiinţată şi Yasuoka eliberat din funcţie.

În cele două săptămâni care au urmat, armatele inamice s-au hărţuit reciproc de-a lungul celor 4 km de front, stabilizat pe malul de est al râului Halha, până la joncţiunea cu râul Holsten. Jukov, a cărui armată se găsea la 748 de km depărtare de bazele de aprovizionare, a folosit 2 500 de camioane pentru intendenţă, în timp ce japonezii au avut de suferit din cauza lipsei de mijloace de transport auto.

La 23 iulie, japonezii au lansat un atac pe scară largă, trimiţând Regimentele 64 şi 72 împotriva sovieticilor ce apărau podul Kawatama. Timp de două zile, artileria japoneză a susţinut asaltul cu un masiv baraj de artilerie, în care s-a consumat jumătate din întregul stoc de muniţii. Deşi s-au înregistrat unele succese, nu s-a reuşit străpungerea liniilor sovietice.La 25 iulie, atacul a fost oprit din cauza pierderilor numeroase şi a lipsei de muniţie de artilerie. Cu toaate că au înregistrat peste 5 000 de pierderi doar în această zonă, japonezii dispuneau încă de 75 000 de militari şi de câteva sute de avioane apte de luptă.

Forţele japoneze s-au regrupat şi a fost pregătită cea de-a treia ofensivă împotriva sovieticilor, pentru 24 august. Din cauza iminentei declanşări a războiului în Europa, Jukov a planificat o ofensivă majoră pentru 20 august, care ar fi trebuit să fie decisivă. Acesta a organizat o puternică grupare blindată, alcătuită din trei brigăzi de tancuri (4, 6 şi 11) şi două brigăzi mecanizate (7 şi 8, unităţi de maşini blindate sprijinite de infanterie). Unităţile au fost alocate ambelor flancuri. În plus, pe centru urmau să acţioneze trei divizii de puşcaşi, două divizii şi două brigăzi de tancuri (în total, 498 de tancuri BT-5 şi BT-7), două divizii de infanterie motorizată şi peste 550 de avioane de vânătoare şi bombardiere. Mongolii urmau să participe cu două divizii de cavalerie.

De partea japoneză, în zona de atac se afla doar Divizia 23 infanterie, ale cărei efective, însumate cu cele ale unităţilor ataşate, reprezentau echivalentul a două divizii de infanterie uşoară. Comandamentul diviziei se afla la Hailar, la peste 150 de km de câmpul de luptă. Serviciile secrete japoneze au eşuat în misiunea de a afla mărimea efectivelor mobilizate de sovietici sau a datei ofensivei.

La 20 august 1939, la ora 5:45, artileria sovietică şi 557 de avioane au atacat poziţiile japoneze. Aproximativ 50 000 de militari sovietici şi mongoli apărau malul de est al râului Halha. Susţinute de tirul de artilerie şi de aviaţie, trei divizii de infanterie şi o brigadă de tancuri au traversat râul. Când japonezii au fost blocaţi de atacul unităţilor sovietice din centru, blindatele i-au depăşit pe flancuri şi i-au atacat din spate, într-o clasică manevră de dublă învăluire. Când cele două aripi de atac sovietice au făcut joncţiunea la Nomonhan, la 25 august, Divizia 23 a fost prinsă în capcană. La 26 august, un contraatac japonez disperat, lansat din exterior, a încercat să elibereze trupele captive. La 27 august, divizia a încercat să spargă pe cont propriu încercuirea, însă a eşuat. Refuzând să se predea, japonezii au fost atacaţi cu artileria şi aviaţia. Până la 31 august, forţele japoneze aflate în partea sovietică a frontierei au fost distruse, doar cele din partea manciuriană reuşind să supravieţuiască. Comandantul japonez a refuzat să accepte rezultatul luptei şi a pregătit o contraofensivă, anulată de semnarea unui acord de încetare a focului, la Moscova. În timp ce Jukov obţinea victoria, Stalin purta negocieri cu Germania nazistă. În urma succesului de la Nomonhan, Stalin a decis semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, care a fost făcut public la 24 august. Deşi războiul a izbucnit în Europa la 1 septembrie, Uniunea Sovietică s-a declarat neutră. Acest lucru însemna că, dacă era necesar, sovieticii îşi puteau concentra toate forţele în Extremul Orient, agresiunea japoneză devenind astfel lipsită de orice şanse.

Deoarece Stalin încă nu avea pretenţii teritoriale în est, între URSS şi Japonia s-a semnat un acord de încetare a focului la 15 septembrie, care a intrat în vigoare în ziua următoare. Eliberat de orice ameninţare de război în Orientul Îndepărtat, Stalin a ordonat declanşarea invaziei sovietice în Polonia la 17 septembrie.

Cifrele privitoare la pierderi sunt extrem de controversate. Unele surse indică faptul că japonezii au înregistrat peste 45 000 de morţi, iar sovieticii, cel puţin 17 000. Cifrele oficiale japoneze sunt de 8 440 de morţi şi 8 766 răniţi, iar cele sovietice indică 9 284 pierderi totale. Din motive propagandistice, cifrele respective au fost mult subevaluate. În ultimii ani, după deschiderea arhivelor sovietice, istoricul Grigori Krivoşeev a descoperit cifrele de 7 974 de morţi şi 15 251 de răniţi. Cercetări similare încă nu au fost efectuate în Japonia.

Puţin cunoscut în Occident, evenimentul a jucat un rol important în desfăşurarea ulterioară a celui de-al Doilea Război Mondial, împiedicând proiectata joncţiune a Japoniei cu Germania prin teritoriul sovietic. Alături de alţi factori, înfrângerea a contribuit la pierderea sprijinului acordat de Statul Major General Imperial politicii Grupului de expansiune Nord, favorizat de Armată, care ar fi vrut să acupe Siberia până la Lacul Baikal. Semnarea pactului de neagresiune sovieto-german a lipsit Armata de principalul argument al unui război cu URSS şi şi-a atras furia Împăratului pentru iniţierea unui război nedeclarat, fără autorizaţie.În schimb, a început să fie favorizat Grupul de expansiune Sud, sprijinit de Marină, care dorea să profite de resursele din Asia de Sud, în special de petrolul şi minereurile din Indiile de Est olandeze. Slăbiciunea puterilor coloniale, înfrânte în Europa de către Germania, precum şi embargoul asupra materiilor prime strategice, aplicat de acestea Japoniei, au dus la atacul de la Pearl Harbor, la 7 decembrie 1941. Cu toate că au mai fost elaborate planuri ofensive împotriva sovieticilor, japonezii nu au mai atacat. În 1941, cele două state au semnat acorduri de respectare a graniţelor Manciuriei şi Mongoliei, declarându-şi neutralitatea unul faţă de celălalt. Aceste acorduri au fost menţinute până la declararea războiului de către URSS, în august 1945, şi la invadarea Manciuriei, în ultimele săptămâni ale conflagraţiei mondiale.

Bătălia a fost şi prima victorie obţinută de prea-puţin cunoscutul, pe atunci, general Jukov, şi i-a adus primul din cele patru titluri de Erou al Uniunii Sovietice. Generalii Grigori Ştern şi Iakov Smuşkevici au fost şi ei distinşi cu acelaşi titlu. Jukov a fost înaintat în grad şi transferat în vest, la comanda Districtului Militar Kiev. În decembrie 1941, în Bătălia pentru Moscova, Jukov şi-a folosit experienţa dobândită în luptă pentru a lansa prima contraofensivă sovietică de succes împotriva germanilor. Multe unităţi din Siberia şi Urali au luat parte la acţiune, iar decizia de a transfera aceste trupe s-a bazat pe informaţiile transmise din Tokio de Richard Sorge, care a susţinut că japonezii vor ataca în sud şi că un atac în Siberia, în viitorul apropiat, era improbabil. Un an mai târziu, în Bătălia de la Stalingrad, Jukov a folosit o strategie similară celei dela Halhîn-Gol, fixând inamicul în centru şi atacând în cleşte pe flancuri cu o grupare masivă mobilizată în secret în spatele frontului.

Japonezii nu şi-au modificat strategia. Ei au continuat să-şi subestimeze adversarii şi să utilizeze unităţi mici, punând accent pe curajul şi determinarea individuală pentru a compensa puterea de foc scăzută şi insuficienţa numerică. Problemele cu care s-au confruntat la Halhîn-Gol, unde cea mai importantă desfăşurare de forţe japoneze a constat în două divizii de infanterie uşoară şi două regimente de tancuri, s-au dovedit catastrofale când Aliaţii şi-au revenit după înfrângerile din 1941 şi 1942 şi au început cucerirea Imperiului.

14 militari şi politicieni japonezi au fost inculpaţi de Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient ca vinovaţi pentru „iniţierea unui război de agresiune împotriva republicii Populare Mongole, în zona râului Halha” şi „purtarea unui război cu încălcarea legilor internaţionale împotriva URSS-ului”. În baza acestor acuzaţii, Kenji Doihara, Hiranuma Kiichiro şi Seishiro Itagaki au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin spânzurare.

În oraşul mongol Cioibalsan, din provincia Dornod, zona în care s-au purtat luptele, a fost înfiinţat un muzeu dedicat bătăliei şi lui G. Jukov. De asemenea, în capitala Mongoliei, Ulan Bator, a fost înfiinţat muzeul memorial „G. K. Jukov”, în care există secţia specială „Bătălia de la Halhîn-Gol”.