Istoria, aşa cum a fost: Revolta din Kronstadt ( I )

Luni, 13 Februarie 2012 07:20

Una dintre cele mai mari rebeliuni antibolşevice, de după încheierea Războiului Civil Rus, a fost revolta din Kronstadt, la care au participat marinari şi soldaţi sovietici, conduşi de Stepan Petricenko, precum şi civili. Rebeliunea a constituit principalul motiv al deciziei lui Lenin de a se slăbi controlul asupra economiei şi a se pune în aplicare Noua Politică Economică (NEP).

Revolta a avut loc la Kronstadt, fortăreaţa navală aflată pe Insula Kotlin din Golful Finic, ce servea ca bază a Flotei Baltice ruseşti, precum şi ca avanpost al Petrogradului, situat la 55 de kilometri distanţă.

În 1921, comuniştii câştigaseră deja războiul civil şi, cu toate că trupele intervenţioniste începuseră să se retragă, liderii bolşevici continuau să menţină un control riguros asupra economiei, prin aplicarea politicii Comunismului de Război. Ca urmare, activitatea economică începuse să se prăbuşească, fiind deja grav afectată în anii Primului Război Mondial şi ai războiului civil. Producţia industrială a scăzut dramatic, cea a minelor şi fabricilor situându-se în 1921 la 20% din valoarea antebelică, iar în alte sectoare situaţia era şi mai gravă. Producţia de bumbac scăzuse la 5%, iar cea de fier la 2% din valoarea înregistrată înainte de război. Acest fenomen a coincis cu secetele cumplite din 1920 şi 1921, şi cu înspăimântătoarea foamete ce a urmat. S-au creat astfel nemulţumiri pe scară largă în rândul populaţiei, în special în cel al ţărănimii, grav afectată de rechiziţionarea cerealelor. Ţăranii au refuzat să mai lucreze pământul, şi numai în februarie 1921 s-au înregistrat peste 100 de răscoale. De asemenea, muncitorimea din Petrograd a fost implicată într-o serie de greve, determinată de reducerea raţiilor de pâine cu o treime, pe o perioadă de 10 zile.

La 26 februarie, delegaţi ai marinarilor din Kronstadt au vizitat Petrogradul pentru a investiga situaţia. La 28 februarie, ca răspuns la raportul înaintat de delegaţi, în care se afirma că grevele muncitoreşti au fost reprimate cu brutalitate de bolşevici, echipajele cuirasatelor Petropavlovsk şi Sevastopol au convocat un miting, în cursul căruia s-a adoptat o rezoluţie ce cuprindea 15 cereri:

1. Noi alegeri ale Sovietelor; cele actuale nu mai exprimă dorinţele muncitorilor şi ţăranilor. Alegerile să se facă prin vot secret şi să se permită propaganda electorală liberă pentru orice candidat.

2. Libertate de exprimare şi libertatea presei pentru muncitori, ţărani, anarhişti şi partidele de stânga.

3. Dreptul la întrunire, precum şi libertate pentru sindicate şi asociaţiile ţărăneşti.

4. Organizarea, cel târziu până la 10 martie 1921, a unei Conferinţe a muncitorilor, ţăranilor şi marinarilor fără de partid din Petrograd, Kronstadt şi Districtul Petrograd.

5. Eliberarea tuturor deţinuţilor politici aparţinând partidelor socialiste, precum şi a arestaţilor provenind din clasa muncitoare sau organizaţiile ţărăneşti.

6. Înfiinţarea unei comisii care să analizeze dosarele tuturor celor reţinuţi în închisori sau în lagărele de concentrare.

7. Eliminarea din armată a secţiilor politice; niciun partid nu va deţine privilegiul de a-şi propaga ideile şi nu va primi subvenţii de la stat în acest scop. Resursele statului vor fi folosite pentru a se crea secţii culturale, în locul celor politice.

8. Desfiinţarea imediată a detaşamentelor de Miliţie ce patrulează între sate şi oraşe.

9. Egalizarea raţiilor pentru toţi lucrătorii, cu excepţia acelora care muncesc în locuri periculoase sau nesănătoase.

10. Eliminarea detaşamentelor de partid din rândul forţelor armate, precum şi a gărzilor de partid din fabrici şi întreprinderi.Dacă gărzile sunt necesare, acestea vor fi înfiinţate ţinându-se cont de punctele de vedere ale muncitorilor.

11. Garantarea libertăţii de exploatare a propriului pământ ţăranilor, precum şi dreptul de a deţine şeptel, cu condiţia de a munci ei înşişi şi de a nu angaja argaţi.

12. Cerem tuturor unităţilor militare şi şcolilor de ofiţeri să se asocieze acestei rezoluţii.

13. Cerem ca presa să publice în mod corect această rezoluţie.

14. Dorim instituirea de grupuri de control muncitoresc mobile.

15. Cerem ca producţia artizanală să fie autorizată, cu condiţia de a nu fi utilizată forţă de muncă salarială.

La 1 martie, a avut loc o adunare generală a garnizoanei, cu participarea lui Mihail Kalinin şi comisarului Flotei Baltice, Nikolai Kuzmin, care au ţinut discursuri favorabile guvernului. A fost adoptată o nouă rezoluţie, ce a inclus şi cele 15 cereri menţionate. La 2 martie, la o conferinţă a marinarilor şi soldaţilor, la care au participat şi delegaţi ai muncitorilor, aceştia, după ce au ascultat discursurile lui Kuzmin şi Vasiliev, preşedintele Comitetului Executiv Revoluţionar, i-au arestat. Pe fondul zvonurilor privitoare la iminenţa unui atac, s-a hotărât formarea unui Comitet revoluţionar Provizoriu. În aceeaşi zi, guvernul a adresat un ultimatum, afirmând că revolta „fără îndoială, a fost pusă la cale de contraspionajul francez” şi că rezoluţia echipajului de pe Petropavlovsk este „o rezoluţie a SR (socialist-revoluţionarilor) şi a Sutelor Negre (organizaţie ultranaţionalistă pro-monarhică)”.

Guvernul bolşevic a atacat Kronstadtul la 7 martie, cu aproximativ 60 000 de soldaţi, aflaţi sub comanda lui Mihail Tuhacevski. Muncitorii din Petrograd, aflaţi sub regimul legii marţiale, nu au putut acorda un sprijin semnificativ celor din Kronstadt. Fortăreaţa trebuia cucerită înainte de topirea gheţii din golf, caz în care ar fi devenit inexpugnabilă în faţa atacurilor terestre. La 17 martie, trupele bolşevice au intrat în oraş, după ce au pierdut circa 10 000 de oameni. La 19 martie, acestea au preluat controlul total asupra oraşului şi fortăreţei. În ziua următoare, bolşevicii au celebrat cu fast a 50-a aniversare a Comunei din Paris.

Deşi nu există cifre exacte referitoare la pierderile rebelilor, istoricii estimează că 1 200-2 168 au fost executaţi în zilele următoare, iar un număr similar de prizonieri au fost închişi în lagărul de la Solovki. Cifrele oficiale sovietice susţin că au fost ucişi 1 000 de rebeli, 2 000 au fost răniţi, între 2 300-6 528 au fost capturaţi şi 6 000-8 000 au fugit în Finlanda, în timp ce Armata Roşie a înregistrat doar 527 de morţi şi 3 285 de răniţi. Ulterior, 1 050-1 272 de prizonieri au fost eliberaţi şi 750-1 486 condamnaţi la cinci ani de muncă silnică. Numărul mare al celor ce s-au refugiat în Finlanda a creat probleme majore pentru întreţinerea lor noului stat independent. Aceştia au fost graţiaţi, mai târziu, printr-o amnistie generală, inclusiv Petricenko, care a continuat să trăiască în Finlanda şi a lucrat ca spion pentru GPU. În 1941, a fost arestat de autorităţile finlandeze şi expulzat în Uniunea Sovietică, în 1944. La câteva luni după întoarcerea în patrie, a fost arestat ca „spion imperialist” şi condamnat la 10 ani de închisoare. A murit în penitenciarul din Vladimir, în 1947.

Deşi unităţile Armatei Roşii au suprimat revolta, a devenit evidentă starea de nemulţumire generală. Însuşi Lenin a declarat că revolta din Kronstadt „a iluminat realitatea cu puterea unui fulger”. În acest context, a ajuns la concluzia că Revoluţia Mondială este departe de a fi iminentă şi a început, în primăvara anului 1921, pregătirile pentru introducerea NEP-ului.

Anarhista Emma Goldmann, aflată la Petrograd în momentul rebeliunii, menţionează în jurnalul său că „zvonurile care circulau în presa pariziană despre revoltă, cu două săptămâni înainte ca ea să aibă loc, au fost folosite în campania împotriva marinarilor ca dovadă clară că erau instrumentele bandelor imperialiste şi că, de fapt, revolta a luat naştere la Paris. A fost mult prea evident faptul că povestea era cusută cu aţă albă, pentru a-i discredita pe cei din Kronstadt în ochii muncitorilor”. Pretenţia lui Lenin, că ar fi existat o conspiraţie internaţională legată de eveniment, este susţinută de istoricul marxist Abbie Bakan, care pretinde că a fost descoperit, dar nu specifică de către cine şi când, un memorandum scris de mână, în Arhivele Ruse de la Universitatea Columbia, datat 1921 şi marcat „Top Secret”. Documentul poartă titlul de „Memorandum cu privire la organizarea unei revolte în Kronstadt” şi include informaţii despre rebeliune, precum şi planuri referitoare la acordarea sprijinului guvernului francez şi al Armatei Albe pentru „rebeliunea din martie”.

Memorandumul face parte dintr-o colecţie de documente a „Centrului Naţional”, organizaţie înfiinţată în 1918 în Rusia ca „formaţiune subterană de luptă împotriva bolşevicilor”. După înfrângerea militară şi arestarea majorităţii liderilor, organizaţia s-a reconstituit în exil, la sfârşitul anilor 20’, având ca principal suport armata generalului Wrangel, alcătuită din zeci de mii de oameni. Cel mai probabil, documentul a fost redactat de un agent al „Centrului Naţional” din Finlanda.

„Cu toate acestea, citind documentul, realizăm repede că revolta nu a fost un produs al conspiraţiei Albilor, ci mai degrabă „Centrul Naţional” albgardist a încercat să folosească în scopuri proprii „rebeliunea spontană” ce se credea că „va izbucni în Kronstadt la venirea primăverii”. Raportul notează că „printre marinari, pot fi observate numeroase şi de netăgăduit semne de nemulţumire faţă de actuala orânduire”. Într-adevăr, Memorandumul afirmă că „nu trebuie să uităm că, chiar dacă organizaţiile ruseşti antibolşevice şi Comandamentul francez nu se vor implica în pregătirea şi dirijarea revoltei, aceasta va avea loc totuşi la venirea primăverii, dar după o scurtă perioadă de succes, va fi sortită eşecului”.

Pavel Avrich, Kronstadt 1921

Autorul respinge ideea că memorandumul ar explica revolta:

„Nu a ieşit nimic la lumină pentru a demonstra că Memorandumul secret a fost vreodată pus în practică sau că a existat vreo legătură între emigranţi şi marinari, înainte de revoltă. Dimpotrivă, revolta poartă marca spontaneităţii... prea puţin din comportamentul rebelilor sugerează o atentă pregătire anterioară. Dacă ar fi existat un plan prestabilit, cu siguranţă marinarii ar mai fi aşteptat câteva săptămâni, ca gheaţa să se topească... Mai mult, rebelii i-au permis lui Kalinin să revină la Petrograd, deşi ar fi fost un ostatic deosebit de valoros. În plus, nu s-a făcut nicio încercare de a ataca... Semnificativ de asemenea, este numărul mare de comunişti ce au luat parte la revoltă”...

„Marinarii nu aveau nevoie de încurajare din afară pentru a ridica stindardul insurecţiei... Kronstadt-ul era „copt” pentru rebeliune. Declanşarea ei nu se datorează uneltirilor conspiratorilor emigraţi sau serviciilor de informaţii străine, ci valului de răscoale ţărăneşti care cuprinseseră întreaga ţară, precum şi grevelor muncitoreşti din Petrograd. Felul în care s-a desfăşurat, ne arată că a urmat modelul revoltelor anterioare împotriva guvernului central, din 1905 şi până la Războiul Civil.”

„Mai mult decât atât, dacă Memorandumul a jucat vreun rol în revoltă, ne este demonstrat de însăşi reacţiile „Centrului Naţional” la izbucnirea acesteia. În primul rând, Albii nu au reuşit să acorde ajutor rebelilor şi nici nu au fost capabili să obţină sprijinul francezilor. În al doilea rând, profesorul Grimm, agentul-şef al „Comitetului Naţional” din Helsingfors şi reprezentantul oficial al generalului Wrangel în Finlanda, i-a declarat unui coleg, după înăbuşirea revoltei că, dacă o nouă rebeliune ar izbucni, organizaţia lor nu ar trebui să mai fie luată prin surprindere.”

Avrich, de asemenea, ia act de faptul că revolta „i-a surprins pe emigranţi în afara jocului” şi că „nu s-a făcut nimic pentru a pune în aplicare Memorandumul secret, iar avertismentele raportorului au fost pe deplin justificate”.

www.wikipedia.org

traducere şi adaptare de Marian Băghină