Istoria, aşa cum a fost: Războiul de Iarnă ( V )

Joi, 02 Februarie 2012 06:12

În urma respingerii cererii adresate de Aliaţi, Norvegiei şi Suediei, la 12 ianuarie, aceştia au elaborat un nou plan de acţiune, la 29 ianuarie. În primul rând, era necesar ca Finlanda să le adreseze o cerere oficială de ajutor. Apoi, Aliaţii urmau să ceară celor două state menţionate acceptul pentru traversarea teritoriului naţional de către „voluntari”, iar în cele din urmă, pentru a proteja liniile de aprovizionare împotriva unei eventuale acţiuni germane, Aliaţii urmau să trimită unităţi militare în oraşele Namsos, Bergen şi Trondheim. Operaţiunea ar fi necesitat 100 000 de militari britanici şi 35 000 francezi, cu sprijin aerian şi naval. Se prevedea plecarea convoaielor de aprovizionare la 12 martie, urmând ca debarcarea să înceapă pe data de 20.

Tratatul de Pace, URSS-Finlanda, a fost semnat la Moscova la 12 martie şi a intrat în vigoare în ziua următoare. Finlanda a cedat o parte din Karelia – întregul Istm Karelian, precum şi o mare fâşie de teren la nord de Lacul Ladoga. Zona cedată cuprindea al doilea oraş finlandez ca mărime, Viipuri, o mare parte din potenţialul industrial şi părţi semnificative de teritoriu, încă deţinute de armata finlandeză. În total, Finlanda pierdea 11% din teritoriu şi 30 % din activele economice. Circa 422 000 de karelieni, reprezentând 12% din populaţia totală a ţării, au fost evacuaţi, pierzându-şi căminele.

De asemenea, au fost cedate regiunea Salla, peninsula Kalastjansaarento din Marea Barents şi patru insule din Golful Finic. Peninsula Hanko a fost „închiriată” Uniunii Sovietice, ca bază militară, pe o perioadă de 30 de ani. Regiunea Petsamo, cucerită de Armata Roşie în timpul războiului, a fost returnată Finlandei, în conformitate cu prevederile tratatului.

Cele 105 zile de război au avut un efect deprimant profund în Finlanda. Sprijinul real internaţional a fost minim şi a ajuns cu întârziere, blocada germană împiedicând majoritatea expedierilor de armament. Cele 15 luni dintre Războiul de Iarnă şi Războiul de Continuare (25 iunie 1941-19 septembrie 1944) au fost denumite ulterior Pacea Interimară.

După încheierea războiului, situaţia armatei din Istmul Karelian s-a transformat într-un subiect de controverse în Finlanda, deoarece fuseseră emise deja ordinele de retragere pe linia fortificată Taipale. Estimările duratei de timp în care Armata Roşie ar fi putut fi blocată pe această linie au variat de la câteva zile la câteva luni.

Evacuaţii karelieni au înfiinţat o organizaţie, Karjalan Liitto, cu scopul de a le apăra drepturile şi de a găsi o modalitate de a reveni în regiunile cedate.

În perioada postbelică, până la apariţia perestroikăi la sfârşitul anilor 80, istoriografia sovietică s-a bazat exclusiv pe discursurile lui Viaceslav Molotov din timpul Războiului de Iarnă. La 29 noiembrie 1939, într-un discurs radiodifuzat, Molotov a susţinut că Uniunea Sovietică a încercat să negocieze garanţii de securitate pentru Leningrad, timp de două luni. Cu toate acestea, finlandezii ar fi avut o atitudine ostilă, „făcând jocul imperialiştilor”. Finlanda a întreprins o provocare militară, iar Uniunea Sovietică nu a mai putut respecta Pactul de Neagresiune. Conform declaraţiilor lui Molotov, URSS nu urmărea ocuparea sau anexarea Finlandei, ci doar asigurarea securităţii oraşului Leningrad.

O altă sursă, utilizată pe scară largă în istoriografia sovetică, a fost discursul lui Molotov, ţinut la 29 martie 1940 în faţa Sovietului Suprem, în care acuza ţările occidentale pentru începerea războiului şi susţinea că statele respective au folosit Finlanda ca intermediar pentru a lupta împotriva Uniunii Sovietice, încercând totodată să angreneze şi ţările neutre, Norvegia şi Suedia, în acest conflict. Astfel, „aţâţătorii la război” au fost Marea Britanie şi Franţa, dar şi Suedia, SUA şi Italia, care au trimis bani, oameni şi echipament militar în Finlanda. Potrivit lui Molotov, Uniunea Sovietică a fost „îngăduitoare” în problema încheierii păcii, odată ce problema securităţii Leningradului a fost rezolvată.

Sovietul Militar Suprem s-a întrunit în aprilie 1940, a analizat lecţiile campaniei finlandeze şi a recomandat reforme. Rolul comisarilor politici a fost redus şi au fost reintroduse gradele şi o parte din vechile regulamente militare. Îmbrăcămintea, echipamentul şi tacticile pentru operaţiunile de iarnă au fost îmbunătăţite, deşi nu toate aceste schimbări au apucat să fie finalizate până la declanşarea Operaţiunii Barbarossa.

În acelaşi an, Finlanda şi Suedia au negociat o alianţă militară, însă discuţiile au încetat când a devenit evident faptul că atât Germania cât şi URSS-ul se vor opune.

Războiul de Iarnă a reprezentat un succes politic pentru germani. Armata Roşie şi Societatea Naţiunilor au fost umilite, iar Consiliul Aliat Suprem a funcţionat haotic. Cu toate acestea, politica germană de neutralitate nu s-a bucurat de popularitate în patrie, iar relaţiile cu Italia au avut de suferit. După Pacea de la Moscova, Germania nu a ezitat să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Finlanda, la doar două săptămâni după semnarea tratatului acestea revenind la nivelul antebelic.

În timpul Păcii Interimare, Finlanda a stabilit strânse legături cu Germania, în speranţa de a-şi putea recupera teritoriile cedate Uniunii Sovietice. La trei zile după declanşarea Operaţiunii Barbarossa, a început Războiul de Continuare.

Războiul de Iarnă a pus în discuţie organizarea şi eficacitatea Armatei Roşii şi a celor occidentale.Consiliul Suprem Aliat nu a reuşit să formuleze un plan de intervenţie viabil, dezvăluind totala sa incapacitate de a purta un război modern. Acest eşec a dus la căderea guvernului francez condus de Edouard Daladier.

www.wikipedia.org

Voluntari străini în Războiul de Iarnă

de Tapani Kossila

Când Uniunea Sovietică a invadat Finlanda în 1939, agresiunea a fost condamnată pe scară largă. În multe ţări, opinia publică era favorabilă cauzei finlandeze, însă cum niciunul dintre guvernele democraţiilor occidentale nu era pregătit să trimită trupe regulate în Finlanda, mişcări spontane de voluntari au luat naştere pentru a ajuta Davidul finlandez împotriva Goliatului sovietic.

În decembrie 1939, guvernul finlandez a decis că vor fi acceptaţi numai voluntari din ţările declarat prietenoase, adică doar scandinavi, unguri, britanici şi francezi. Nu au fost acceptaţi voluntari ruşi sau germani. Având în vedere că armata finlandeză ducea lipsă de armament şi echipament, au fost primiţi doar voluntarii care au venit cu propriile arme şi proprii ofiţeri, şi doar unităţi gata organizate. În ianuarie 1940, după pierderile grele suferite pe front, practic toţi oamenii apţi de luptă au fost acceptaţi de ambasadele finlandeze, cu excepţia emigranţilor ruşi şi a refugiaţilor evrei.

Francezii şi britanicii au conceput trimiterea unei forţe expediţionare, însă războiul s-a încheiat înainte ca planul respectiv să poată fi pus în aplicare. De fapt, corpul expediţionar ar fi avut ca sarcină principală asigurarea livrărilor de minereu de fier suedez, iar ajutorul acordat Finlandei ar fi constituit doar un pretext pentru trimiterea unei forţe militare în Scandinavia. Politica franceză a fost de a descuraja potenţialii voluntari, considerându-se că toţi oamenii apţi de luptă erau necesari armatei naţionale. Refugiaţii polonezi, înrolaţi în armata franceză, ar fi dorit să lupte împotriva sovieticilor, însă guvernul Daladier a considerat că este mai prudent să nu-i lase să plece.

Deoarece, la momentul respectiv, Germania era aliata URSS-ului, guvernul a interzis înrolarea de voluntari pe teritoriul german. Italia a adoptat o poziţie oficială prudentă, deşi Mussolini simpatiza cauza finlandeză. Au existat circa 5 000 de voluntari itaieni, însă guvernul le-a refuzat paşapoartele.

Când s-a luat decizia acceptării şi a voluntarilor fără o pregătire militară anterioară, a fost creat un sistem de instruire prin înfiinţarea unei unităţi speciale în Lapua, denumită Detaşamentul Sisu (Osasto Sisu), la comanda căruia a fost numit căpitanul finlandez Bertil Nordlund. Unitatea s-a dezvoltat foarte încet, astfel încât, la încheierea păcii (13 martie) era alcătuită din 153 de voluntari din diferite ţări.

Cei 60 de voluntari piloţi au fost trimişi la Lentorykmentti 19 („Regimentul Zburător” 19), în Parola. După o instruire suplimentară, mulţi dintre ei au luptat în unităţi finlandeze. Până la sfârşitul războiului, au murit trei piloţi suedezi, patru danezi, un italian şi un maghiar.

Suedezii au constituit cel mai mare grup naţional, circa 8 000 de oameni luptând în diferite formaţiuni. Corpul Voluntarilor Suedezi (Svenska Friviligkaren), alcătuit din 3 batalioane şi mai multe subunităţi, a fost format în Finlanda, guvernul suedez nedorind să trimită o formaţiune organizată. Totuşi, ofiţerilor activi li s-au acordat concedii pentru a putea lupta ca voluntari. În acest fel, deşi rămânea în mod oficial neutră, Suedia a satisfăcut cererile opiniei publice. Comandantul Corpului a fost generalul-locotenent Ernst Linder, suedez născut în Finlanda. Cei trei comandanţi de batalioane, generalul Linder, precum şi numeroşi ofiţeri luptaseră ca voluntari în Finlanda în timpul Războiului Civil din 1918.

Corpul a fost trimis în prima linie a frontului, în zona Salla, la 28 martie 1940 şi a rămas în zonă timp de două săptămâni. Deoarece în acest sector nu s-au dus lupte grele, suedezii au înregistrat 28 de morţi, 50 de răniţi şi 140 de degeraţi.

„Regimentul Zburător” 19 a fost înzestrat cu 25 de avioane din dotarea Forţelor Aeriene Suedeze (Gladiator, Hart, Bulldog) şi a staţionat în partea de nord a ţării, având ca misiune apărarea marilor oraşe şi a reţelei de comunicaţii din zonă.

În afară de cele două unităţi menţionate, a existat şi o baterie de artilerie antiaeriană independentă, care a apărat oraşul Turku, iar numeroşi voluntari au luptat în marină, în unităţi de artilerie de coastă sau de câmp şi în unităţile de geniu. După război, voluntarii au fost repatriaţi, însă în 1941, o parte din ei s-au întors şi au luptat în Războiul de Continuare.

Deoarece guvernul norvegian nu a permis plecarea ofiţerilor, circa 700 de voluntari au fost înscrişi în Corpul Voluntarilor Suedezi. La încheierea conflictului s-au întors în patrie, majoritatea intrând în rezistenţa antigermană.

Doar maghiarii au trimis o unitate organizată conform cererii iniţiale a finlandezilor, constând din 346 de militari, ce s-au pregătit timp de o lună în Ungaria. Aceştia au ajuns în Finlanda la 2 martie şi au fost trimişi în Lapua pentru a-şi continua pregătirea în cadrul Detaşamentului Sisu. Comandantul lor, căpitanul Imre Kemery-Nagy, luptase în conflictul slovaco-ungar din 1938. Circa 20 de voluntari, sosiţi anterior, s-au alăturat batalionului la Lapua.

După război, voluntarii au fost trimişi pentru un timp la garnizoana din Lappeenraata, şi în cele din urmă, s-au întors acasă în mai 1940.

La sfârşitul războiului, existau doar 13 voluntari britanici în Finlanda, cu toate că mult mai mulţi se înrolaseră, inclusiv cei 214 ajunşi la Lapua la o săptămână după încheierea ostilităţilor. Încă 750 de voluntari, ce aşteptau să fie îmbarcaţi, au fost demobilizaţi la 13 martie.

Conform planului iniţial, toţi voluntarii britanici urmau să lupte într-o singură unitate, al cărei comandant ar fi trebuit să fie colonelul Kermit Roosevelt, fiul lui Theodore Roosevelt. Unii dintre ei s-au întors acasă via Suedia, însă majoritatea au staţionat la Savonlinna, după care au plecat pe rute ocolitoare, prin Palestina şi Vladivostok. În 1941, la reizbucnirea conflictului, britanicii care se mai aflau în Finlanda au fost folosiţi de propria ambasadă pentru a monitoriza mişcările trupelor germane din nordul ţării.

Împotriva poziţiei oficiale a guvernului lor, 56 de voluntari estonieni s-au înrolat în Detaşamentul Sisu. După război, 12 dintre ei au dezertat şi au trecut în Norvegia, unde au luptat împotriva germanilor. Cei care au rămas s-au înrolat în armata finlandeză în 1941 şi au fost trimişi să lupte în spatele liniilor sovietice.

Cei aproximativ 1 000 de voluntari danezi, comandaţi de colonelul Tretow-Loof, s-au instruit la Oulu, însă nu au mai apucat să participe la lupte.

350 de americani, majoritatea de origine finlandeză, au fost instruiţi la Oulu. O companie a ajuns pe front la 12 martie şi ar fi trebuit să intre în luptă a doua zi, însă chiar atunci s-a încheiat războiul. O unitate independentă, alcătuită din 30 de americani, a fost trimisă pe front în decembrie 1939 şi a suferit câteva pierderi.

În Kemi a fost format Detaşamentul H, care cuprindea voluntarii din grupurile etnice finice trăitoare în URSS (karelieni, mingrelieni etc.). Aceştia, grupaţi în Sissipataljoona 5 (batalion de infanterie uşoară), au intrat în luptă pe frontul de la Kuhmo, la jumătatea lunii februarie.

La Helsinki a acţionat o unitate de pompieri britanici, iar pe front, o unitate medical-veterinară.

Conform cifrelor oficiale finlandeze, la 13 martie se mai aflau pe teritoriul naţional 2 voluntari austrieci, 51 belgieni, un ceh, 2 francezi, 18 germani, 7 italieni, 4 letoni, 2 lituanieni, 3 luxemburghezi, 17 olandezi, 6 polonezi, un portughez, 6 elveţieni, un iugoslav şi 15 apatrizi.

În ciuda publicităţii mediatice, Finlanda a primit puţin ajutor militar efectiv, singura unitate semnificativă fiind Corpul Voluntarilor Suedezi. Mişcarea de voluntariat a avut impact mai mult pe plan psihologic: finlandezii au simţit că nu erau complet abandonaţi, deşi simpatia, neconcretizată în acţiune, a generat comentarii acid-amare în rândul opiniei publice. A fost demonstrată incapacitatea democraţiilor occidentale de a garanta libertatea Finlandei, fapt devenit evident când, la scurt timp după încheierea războiului, Germania a ocupat Danemarca şi Norvegia, tăind orice legătură cu Vestul.

Toţi aceşti factori au contribuit decisiv la hotărârea Finlandei de a accepta ajutorul german împotriva ameninţării sovietice.

www.axishistory.com

traducere şi adaptare de Marian Băghină