Istoria, aşa cum a fost: Războiul de Iarnă ( IV )

Miercuri, 25 Ianuarie 2012 06:23

În luna februarie 1940, atât Germania cât şi Suedia doreau încheierea războiului. Germanii se temeau că vor pierde livrările de minereu de fier provenit de la zăcămintele aflate în nordul Suediei, şi ameninţau cu un atac, în cazul în care suedezii acordau Aliaţilor dreptul de liberă trecere a trupelor spre Finlanda. A fost elaborat un plan de invazie a Ţărilor Scandinave sub denumirea de Studie Nord, devenit ulterior Operaţiunea Weserubung. Deoarece guvernul finlandez ezita să accepte condiţiile dure prezentate de sovietici, regele Suediei, Gustav al V-lea, a făcut o declaraţie publică la 19 februarie, în care afirma că a refuzat cererea finlandezilor de a primi sprijin din partea trupelor suedeze. La 25 februarie, termenii sovietici ai păcii au fost precizaţi în detaliu. La 29 februarie, guvernul finlandez a acceptat aceşti termeni, în principiu, şi s-a declarat dispus să înceapă negocierile.

La 5 martie, Armata Roşie a înaintat între 10-15 kilometri, a trecut Linia Mannerheim şi a intrat în suburbiile oraşului Viipuri. În aceeaşi zi, a fost stabilit un cap de pod pe ţărmul de vest al Golfului Viipuri. Finlandezii au propus un armistiţiu, însă sovieticii, dorind să menţină presiunea asupra lor, i-au refuzat a doua zi. Delegaţia finlandeză de pace a plecat la Moscova, via Stockholm, şi a ajuns acolo la 12 martie. Profitând de situaţia de pe front, sovieticii şi-au suplimentat cererile. La 9 martie, trupele finlandeze din Istmul Karelian se aflau într-o situaţie extrem de grea din cauza pierderilor grele suferite, a lipsei de muniţii şi a uzurii avansate a echipamentului, în special al celui de artilerie. Realizând că mult-aşteptatul ajutor franco-britanic nu va ajunge la timp, deaoarece Norvegia şi Suedia nu acordaseră dreptul de trecere Aliaţilor, guvernul finlandez nu a avut de ales. Tratatul de Pace a fost semnat la Moscova la 12 martie. Încetarea focului a intrat în vigoare a doua zi, la 12, ora Leningradului, ora 11 a. m., la Helsinki.

Uniunea Sovietică a deţinut supremaţia aeriană pe toată durata războiului. Forţele aeriene sovietice au sprijinit invazia trupelor terestre cu circa 2 500 de avioane, majoritatea bombardiere Tupolev SB. Pagubele materiale provocate de raidurile de bombardament au fost relativ mici, Finlanda neoferind suficiente ţinte pentru un bombardament strategic. Foarte adesea, au fost atacate mici localităţi, fără valoare militară. Deoarece nu existau decât puţine şosele, principala ţină a constituit-o sistemul feroviar. Liniile de cale ferată au fost avariate de mii de ori, însă au fost reparate rapid, circulaţia trenurilor reluându-se într-un interval de câteva ore. Învăţând din greşelile de la începutul campaniei, la sfârşitul lunii februarie aviaţia sovietică a aplicat tactici mult mai eficiente.

Cel mai mare raid de bombardament asupra capitalei Finlandei, Helsinki, a avut loc în prima zi a războiului. Deşi atacurile au fost repetate, Finlanda a pierdut doar 5% din timpul total de producţie om/oră din cauza bombardamentelor. Cu toate acestea, în timpul a 2 075 de bombardamente, efectuate asupra a 516 localităţi, au fost ucişi 957 de civili. Oraşul Viipuri, principalul obiectiv al ofensivei din Istmul Karelian, a fost aproape şters de pe faţa pământului de circa 12 000 de bombe. Niciun atac asupra ţintelor civile nu a fost menţionat de presa sau de radioul sovietic. În ianuarie 1940, Pravda continua să susţină că niciun obiectiv civil din Finlanda nu a fost bombardat, nici măcar din greşeală.

La începutul războiului, Finlanda dispunea doar de 114 avioane de luptă apte pentru serviciu. Acestea au fost utilizate în principal pentru respingerea bombardierelor sovietice. Puţinele bombardamente efectuate au fost mai mult misiuni de recunoaştere. De tipuri vechi şi insuficiente numeric, aeronavele nu au putut oferi un sprijin eficient trupelor terestre. În ciuda pierderilor, numărul avioanelor finlandeze a crescut cu peste 50% până la sfârşitul războiului prin importuri britanice, franceze, italiene, suedeze şi americane.

Piloţii finlandezi au luptat adesea într-un raport de 1:20. A fost confirmată pierderea în lupte aeriene a 200 de avioane sovietice, finlandezii pierzând 62. Artileria antiaeriană a doborât peste 300 de aparate inamice. De cele mai multe ori, un aerodrom finlandez era alcătuit dintr-un lac îngheţat, folosit ca pistă, un telefon de campanie şi câteva corturi. Supravegherea aeriană se făcea de către femei, membre ale organizaţiei Lotta Svard. În afara pierderile suferite în luptă, forţele aeriene sovietice au mai pierdut încă 400 de avioane, din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile, a lipsei de combustibil şi piese de rezervă, precum şi în timpul deplasării spre linia frontului. Pe toată perioada războiului, sovieticii au executat circa 44 000 de misiuni aeriene.

Acţiunile navale în timpul Războiului de Iarnă au fost relativ puţin numeroase. La sfârşitul lunii decembrie, Marea Baltică a început să îngheţe, fapt ce a îngreunat deplasarea navelor de luptă; la jumătatea iernii, doar spărgătoarele de gheaţă şi submarinele mai putea naviga. Un alt motiv pentru activitatea navală scăzută era natura forţelor navale sovietice din zonă. Flota Mării Baltice fusese concepută pentru apărarea coastelor şi nu dispunea de structura logistică şi de ambarcaţiunile de debarcare necesare efectuării unor operaţiuni de desant pe scară largă. Sovieticii aveau în zonă două cuirasate, un crucişător greu, 20 de distrugătoare, 50 de vedete torpiloare, 52 de submarine, precum şi numeroase nave auxiliare. La efectuare operaţiunilor, au fost folosite bazele navale din Paldiski, Tallin şi Liepaja.

Marina finlandeză dispunea de două monitoare de coastă, 5 submarine, 4 canoniere, 7 vedete torpiloare, un puitor de mine şi 6 dragoare. Cele două monitoare, Ilmarinen şi Vainamoinen, au fost mutate în portul Turku, pentru a sprijini apărarea antiaeriană a oraşului. Navele au rămas acolo tot timpul războiului, tunurile lor doborând două avioane. În afara apărării coastelor, forţele navale finlandeze au protejat Insulele Aland şi navigaţia vaselor comerciale.

Aviaţia sovietică a bombardat navele şi porturile finlandeze şi a minat apele de coastă. Pierderile finlandezilor au fost relativ reduse; 26 de nave comerciale, din care doar 4 s-au scufundat în apele teritoriale.

Finlanda dispunea şi de baterii de artilerie de coastă pentru a-şi apăra porturile comerciale importante şi bazele navale. Cele mai multe datau din perioada stăpânirii ţariste, majoritatea fiind dotate cu tunuri de 152 mm. Au fost instalate însă şi o serie de baterii noi, dintre care cea mai mare era înzestrată cu tunuri de 305 mm. Aceasta fusese amplasată iniţial cu scopul de a interzice accesul vaselor sovietice în Goful Finic, cu ajutorul bateriilor estone poziţionate pe partea opusă a golfului.

Prima bătălia navală a avut loc la 1 decembrie, în apropiere de Insula Russaro, la 5 km sud de Hanko. În acea zi, vizibilitatea fiind excelentă, finlandezii au reperat cu uşurinţă crucişătorul Kirov şi cele două distrugătoare ce-l însoţeau. Când navele s-au apropiat la 24 de km de ţărm, finlandezii au deschis focul cu o baterie de tunuri de 234 mm. După cinci minute de tir, cele patru tunuri au avariat grav crucişătorul, care s-a retras. Distrugătoarele au scăpat nevătămate, însă pe Kirov au murit 17 marinari, iar 30 au fost răniţi. Cu toate că sovieticii cunoşteau amplasamentul bateriilor, au rămas surprinşi de bătaia tunurilor şi de eficacitatea tirului.

Artileria de coastă a cooperat îndeaproape cu cea de câmp, participând la consolidarea apărării terestre. Două baterii de artilerie de cetate au contribuit semnificativ la succesele înregistrate în luptele de început din istmul Karelian şi Karelia-Ladoga. Acestea au fost amplasate la Kaarnajoki, în estul istmului şi la Mantsi, pe malul de nord-est al Lacului Ladoga. În plus, fortăreaţa Koivisto a oferit un sprijin similar în partea de sud-vest a istmului. Artileria de coastă avea capacitatea de a trage proiectile de calibrul 152 mm, la o distanţă de 25 de km.

Opinia publică mondială a sprijinit cauza finlandeză, agresiunea sovietică fiind considerată, în general, nejustificată. Al Doilea Război Mondial încă nu afectase în mod direct Franţa, Marea Britanie sau SUA, Războiul de Iarnă fiind singurul real din Europa şi captând astfel atenţia întregii lumi. Mai multe organizaţii au trimis ajutoare materiale şi multe ţări au acordat credite şi au trimis material militar în Finlanda. Germania a permis trecerea armamentului, via Suedia, spre Finlanda, însă după ce un ziar suedez a făcut public faptul, Adolf Hitler a iniţiat „o politică a tăcerii”, pentru a nu afecta bunele relaţii germano-sovietice obţinute ca urmare a semnării Pactului Ribbentrop-Molotov.

Au sosit voluntari din numeroase ţări. De departe, cel mai numeros contingent străin a fost cel suedez, alcătuit din 8 760 de voluntari. Corpul voluntarilor suedezi (Svenska Friviligkaren), norvegienii (727 militari), şi danezii (1 010 militari) au luptat pe frontul de la Salla, în ultimele săptămâni ale războiului. O unitate suedeză de avioane de vânătoare Gloster Gladiator, denumită „Regimentul Zburător 19” şi baterii antiaeriene, cu tunuri Bofors de 40 mm, au fost responsabile de apărarea aeriană a nordului Finlandei şi a oraşului Turku. Au venit voluntari din Estonia, Italia, Ungaria şi, de asemenea, 350 de cetăţeni americani de origine finlandeză, precum şi 210 voluntari de alte naţionalităţi. Norvegianul Max Manus a luptat în Războiul de Iarnă, înainte de a reveni în ţara sa natală şi a deveni faimos în cadrul mişcării de rezistenţă împotriva ocupaţiei naziste. În total, în Finlanda au venit 12 000 de voluntari, dintre care 50 au murit în timpul luptelor.

Franţa a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai Finlandei, sesizând oportunitatea de a slăbi aliatul Germaniei la acea vreme, Uniunea Sovietică, precum şi importanţa declanşării unui conflict major, cât mai departe de teritoriul naţional. Au fost elaborate planuri pentru reînarmarea trupelor poloneze aflate în exil şi pentru trimiterea lor în portul Petsamo. De asemenea, a existat un plan de a se executa un atac aerian masiv, cu acordul Turciei, asupra câmpurilor petrolifere din Caucaz.

La rândul lor, britanicii doreau să blocheze fluxul de minereu de fier din minele suedeze către Gemania, acestea furnizând circa 40 % din necesarul german. Problema, ridicată de amiralul Reginald Plunkett la 18 septembrie 1939, a fost adusă în discuţia Cabinetului, a doua zi, de către Winston Churchill. La 11 decembrie, acesta a declarat că britanicii trebuie să câştige un punct de sprijin în Scandinavia, pentru a-i ajuta pe finlandezi, fără a declara însă război URSS-ului. Datorită dependenţei germane de minereul suedez, Hitler a avertizat guvernul Suediei că orice prezenţă a trupelor Aliate pe teritoriul acesteia va declanşa imediat o invazie a trupelor germane.

La 19 decembrie, Primul-Ministru francez, Eduard Daladier, şi-a prezentat planul Statului Major General şi Cabinetului de Război britanic. În respectivul plan, se detalia legătura dintre Războiul de Iarnă şi minereul de fier suedez. Exista pericolul ca Finlanda să intre sub hegemonia sovietică, iar Germania ar fi putut ocupa Norvegia şi Suedia. Cele două dictaturi ar fi putut împărţi Scandinavia, aşa cum făcuseră deja cu Polonia. Principala motivaţie a Franţei era de a deplasa frontul european în Scandinavia, în timp ce britanicii erau interesaţi mai degrabă de reducerea potenţialului de război german.

Comitetul Militar de Coordonare a fost întrunit a doua zi la Londra, iar două zile mai târziu, planul francez a fost aprobat. Consiliul Suprem de Război a trimis guvernelor suedez şi norvegian, la 27 decembrie, note prin care cerea ca respectivele state să ajute Finlanda şi ofereau sprijinul Aliaţilor. La 5 ianuarie 1940, cele două ţări au declinat această ofertă. Aliaţii au venit cu o nouă propunere, cerând statelor respective să acorde dreptul de liberă trecere trupelor, citând ca justificare rezoluţia de condamnare a Uniunii Sovietice, emisă de Liga Naţiunilor. Corpul expediţionar ar fi urmat să debarce în portul norvegian Narvik şi să-şi continue drumul spre Finlanda pe calea ferată, traversând zona în care se aflau zăcămintele de minereu de fier. Cererea, trimisă la 6 ianuarie, a fost respinsă la data de 12 ianuarie.

www.wikipedia.org