Insomniile Marinei: NICIODATĂ SĂ NU SPUI “NICIODATĂ!”

Duminică, 12 Februarie 2012 11:01

Americanii spun “Never say never!”. Adicătelea, în ritmuri mioritice, asta ar suna: “Niciodată să nu rosteşti cuvântul “niciodată”, pentru că vei lua plasă!“ (completarea îmi aparţine, ca o anticipare a ceea ce va urma).

Ni se întâmplă deseori, mânaţi de neîncredere, scepticism sau chiar furie, să rostim concluzii ultimative: “Nu o să mai fac niciodată cutare lucru!”, “N-o să mă mai îndrăgostesc niciodată!”, “N-am să mai vorbesc niciodată cu X!”, “Nu mai calc niciodată prin cutare loc!”, “Nu te voi ierta niciodată!”... Când slobozeşte aceste verdicte, crezând orbeşte în ele, lumea, ia de regulă, poziţia de drepţi, având privirea mânios de fixă, glasul solemn, iar obrajii uşor îmbujorati de emoţie sau furie...

Rostim aceste cuvinte, după care lăsăm timpul să treacă... Iar timpul trece – căci este lucrul la care se pricepe cel mai bine. După care, începe să ne vină de hac, dărâmându-ne, rând pe rând, fiecare etaj al ultimatumului nostru, în care crezusem cândva atât de vârtos... Şi, uite-aşa, constatăm că, deşi ne jurasem să-l excludem pe X din întregul nostru viitor, ne trezim, stând faţă-n faţă cu el, la o bere. Apoi, ne crucim, privind în jur şi observând că locuim deja, de ani buni, în Toronto, deşi ne jurasem, în tinereţile noastre, că nu vom pleca niciodată din ţară... Mai mult decât atât, cu stupoare observăm că Necuratul ne mână să reluăm afacerile cu odioşi care ne-au adus cândva pe buza prăpastiei şi pe care ne jurasem să-i ignorăm pe vecie...

Şi, tot aşa, după ce am jurat că n-o să ne mai lăsăm niciodată pradă chinurilor facerii, iată-ne zbierând din nou, ca din gură de şarpe, în sala de naşteri, aducând pe lume un nou suflet... Sau, bunăoară, deşi am decretat că niciodată nu vom vrea să-l vedem în ochi pe cel mai sever profesor din liceu, pe Zbirul - Zbirilor, care ne făcuse adolescenţa un calvar, iată cum îl căutăm înfriguraţi, prin cartea de telefon, deşi a ieşit la pensie, pentru a i-l încredinţa pe fiul nostru rebel, în dorinţa de a face om din el... Şi mai spuneam cândva, după o mare dezamăgire, sau după dezamăgiri succesive, că nu vom mai fi în stare să iubim niciodată... Şi iată cum un nou stol de fluturi face ravagii în stomacul nostru, făcând ca acel “niciodată” să pălească dramatic în faţa unei noi îndrăgosteli, mai fierbinte decât toate celelalte la un loc şi poposită înlăuntrul nostru la ora când pierdusem orice speranţă...

Cu înţelepciunea atâtor răsturnări de situaţii, nu ne rămâne decât să aderăm româneşte la zicerea tranşantă a americanilor: Niciodată nu vom mai spune “Niciodată!”. Din simplul motiv că… nu se ştie niciodată!

Marina Almăşan