Insomniile Marinei: COPIII DIN VÂRF DE MUNTE

Duminică, 05 Februarie 2012 16:17

Mă declar (ne)fericitul posesor al unui copil de bani gata. Personal, am avut o copilărie dominată de obsesia de a stinge lumina dupa ce ies din cameră, de a nu lăsa nimic în farfurie şi de a încerca, de mică, să-mi câştig, prin muncă, banii de buzunar. Portocalele erau trofeul multrâvnit al sărbătorilorde iarnă, iar prima pereche de blugi am tras-o pe mine odată cu majoratul. Răsfăţul meu nu făcut parte din AND-ul alor mei, şi, cu toate acestea, n-am contenit niciodată să-mi preţuiesc părinţii pentru chipul frumos şi adevărat în care au ştiut să mă pregatească pentru viaţă. Degeaba, însă, mi-am jurat să-i copiez, atunci când voi fi, la rându-mi părinte, căci vremurile mi-au trădat planurile şi nici nu am avut un coechipier ferm, care să-mi fie alături, în strădaniile mele de a face om din fiul meu. Iată-mă, aşadar, în posesia unui puştan de bani gata, râzgâiat şi nerecunoscător, o adevărată sugativă de privilegii, încruntându-se la auzul fiecărui “Nu”, cu care cutez să-l înfrunt, câştigându-mi renumele de “cea mai rea mamă din lume”. Iar dacă nu mi-am pus încă de gât ştreangul disperării, este pentru că descopăr, în jurul meu, periculos de multe clone ale fiului meu, diferite doar prin nume şi înfîţişare, identice, însă, ca mod de funcţionare... Şi atunci mă pune la zid chinuitoarea întrebare: cum, oare, plozii noştri, crescuţi aiurea, vor reuşi să devină oameni adevăraţi, capabili să răstoarne munţii în atingerea unor idealuri pe care par să nici nu le mai aibă? Cum, oare, vor şti ei să înfrunte atât de multele furtuni ale vieţii? Cum le vor fi ei, oare, la rându-le, modele copiilor lor şi cum va arăta, de fapt, lumea asta peste tot atâţia ani, câţi am eu în buletin?

Meseria al cărei slujitor sunt, m-a adus, în schimb, deseori, faţă-n faţă cu copii sărmani. Copii care nu erau ai mei, dar mi-ar fi plăcut să fie. I-am avut, la îndemână, în emisiunile mele, m-am oglindit în ochii lor, obişnuiţi să privească fără să ceară, le-am ascultat gândurile în care nu încăpea nici o fărâmă de ură, le-am admirat talentul şi priceperea, întreţinute cu multă trudă şi dăruire. Unii cântau dumnezeieşte, alţii scriau uluitor de frumos sau sclipeau pe tărâmul ştiinţelor complicate. Aveau haine modeste, dar curate şi părinţi care abia ştiau să se semneze. Priveau studioul de filmare ca pe o navetă spaţială, făcând parte dintr-o lume pe care erau gata s-o cucerească. Aveau nume de ţărani, la care-şi asortau veşmântul bunului simţ, al respectului pentru cei din jur, al măsurii în toate, al recunoştinţei pentru fiecare măruntă mână de ajutor întinsă lor. Privindu-i pe minunaţii copii sărmani, am ştiut, de fiecare dată, că al lor e, de fapt, viitorul, pe ei se vor sprijini cele ce mâine vor râde la soare. Ei, copiii aceştia simpli şi pistruiaţi, pe care viaţa îi încearcă, de mici, pregătindu-i să o înfrunte, cu seriozitate şi curaj, ei sunt replica dată odraslelor noastre de bani gata, crescuţi în puf şi visând cai verzi pe pereţi, dar care vor sfârşi prin a călări mârţoagele obosite ale Viitorului...

Ascultam, mai deunăzi, cum o minune de om, ajuns foarte Sus, prin propriile puteri, îşi recunoştea, uşor jenat, obârşia “din vârf de munte”. Într-o lume a snobilor, îşi cerea, parcă, scuze pentru copilăria petrecută cu vacile la păscut şi cu coasa în mână… Şi atunci mi s-a confirmat, odată în plus, că, da, adevăraţii oameni puternici, pe care se bizuie ţara asta, vin taman de acolo, din vârfuri de munte, unde totul e atât de curat, iar copiii se nasc purtând în sânge gena învingătorilor…

Marina Almăşan