Acasă > Magazin > Ştiinţa patologică

Ştiinţa patologică

OZN

Știinţa patologică este procesul prin care „oamenii sunt păcăliţi prin rezultate false… de efecte subiective, credinţe iluzoriu sau interacţiuni de prag”. Termenul a fost folosit pentru prima dată de chimistul Irving Langmuir, laureat al Premiului Nobel, în timpul unui colocviu în 1953 la Laboratorul de Cercetare Knolls.. Langmuir a declarat că o ştiinţă patologică este un domeniu de cercetare care pur şi simplu nu „va renunţa” – mult timp după ce a fost catalogată drept „falsă” de majoritatea oamenilor de ştiinţă din domeniu. El a numit ştiinţa patologică „ştiinţa lucruri care nu sunt ce par a fi”.

Bart Simon enumeră printre practicile pretinse a fi ştiinţă: „categorii … cum ar fi … pseudoştiinţa, ştiinţa amatoricească, ştiinţa deviantă sau frauduloasă, ştiinţă rea, ştiinţă nedorită, şi ştiinţa şi populară…. ştiinţa patologică, ştiinţa religioasă, şi ştiinţa voodoo”. Exemple de ştiinţă patologică pot include homeopatia, canalele marţiene, razele N, poliapa, memoria apei, mişcarea perpetuă, şi fuziunea la rece. Teoriile şi concluziile din spatele tuturor acestor exemple sunt în prezent respinse sau ignorate de majoritatea oamenilor de ştiinţă.

Știinţa patologică, astfel cum este definită de Langmuir, este un proces psihologic în care un om de ştiinţă, iniţial conformându-se metodei ştiinţifice, inconştient se îndepărtează de această metodă, şi începe un proces patologic de interpretare a datelor. Unele caracteristici ale ştiinţei patologice sunt:

  • Efectul maxim observat este produs de un agent care provoacă o intensitate abia detectabilă, iar magnitudinea efectului este în mod substanţial independentă de intensitatea cauzei.
  • Efectul este de o magnitudine care rămâne aproape de limita de detectabilitate, sau sunt necesare mai multe măsurători din cauza semnificaţei statistice foarte scăzută a rezultatelor.
  • Există pretenţii de măsurători de mare precizie.
  • Teorii fantastice contrare experienţei sunt sugerate.
  • Criticile sunt întâmpinate cu scuze ad-hoc.
  • Raportul dintre suporteri şi critici creşte şi apoi scade treptat până la uitare.

Langmuir nu a intenţionat niciodată să considere termenul ca fiind definit în mod riguros; a fost pur şi simplu titlul discursului său asupra unor exemple de „ştiinţă ciudată”. Ca la orice încercare de a defini demersul ştiinţific, exemple şi contraexemple pot fi întotdeauna găsite.

Exemplele lui Langmuir

Raze N

Langmuir a discutat problema razelor N ca un exemplu de ştiinţă patologică. Aceasta este considerată în continuare un caz tradiţional de ştiinţă patologică.

În 1903, René-Prosper Blondlot a studiat razele X (precum mulţi fizicieni ai epocii) şi a observat o nouă radiaţie vizibilă, care ar putea penetra aluminiul. El a conceput experimente în care un obiect abia vizibil a fost iluminat de aceste raze N, şi, astfel, a devenit „mai vizibil”. Blondlot a susţinut că razele N au provocat o reacţie vizuală mică, prea mică pentru a fi văzute în condiţii de iluminare normală, dar vizibilă doar atunci când au fost eliminate majoritatea surselor de lumină „normale” şi ţinta a fost abia vizibilă.

Razele N au devenit subiectul unor dezbateri în cadrul comunităţii ştiinţifice. După un timp, fizicianul Robert W. Wood a decis să viziteze laboratorul Blondlot, care s-a concentrat pe caracterizarea fizică a razelor N. Un experiment a trecut razele printr-o fantă de 2 mm, printr-un prismă de aluminiu, măsurându-se indicele de refracţie cu o precizie care solicită măsurători cu o precizie de 0,01 mm. Wood a întrebat cum a fost posibil ca să se poată măsura ceva cu precizia de 0,01 mm de la o sursă de 2 mm, o imposibilitate fizică în propagarea oricărei unde. Blondlot a răspuns: „Acesta este unul dintre lucrurile fascinante despre razele N. Ele nu urmează legile ordinare ale ştiinţei pe care le credem în mod obişnuit.” Wood apoi a cerut să vadă experimentele funcţionând ca de obicei, care ar fi avut loc într-o cameră foarte întunecată, astfel încât ţinta să fie abia vizibilă. Blondlot a repetat experimentele sale cele mai recente si a obţinut aceleaşi rezultate – în ciuda faptului că Wood a sabotat experimentul îndepărtând pe ascuns prisma din aparatul cu raze N.

Alte exemple

Langmuir a oferit exemple de ceea ce el considera ca ştiinţă patologică în discursul său iniţial:

  • Efectul Davis-Barnes (1929) (conform Prof. Bergen Davis de la Universitatea Columbia)
  • Razele mitogenetice (1923) (Alexander Gurwitsch şi alţii)
  • Efectul Allison (1927) (conform Fred Allison)
  • Percepţiile extrasenzoriale (1934), unde Nordrhein a folosit conştient rezultate contrare testelor pentru că el simţea că acestea nu puteau fi corecte.
  • Farfuriile zburătoare/OZN-urile la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950.

Exemple ulterioare

O versiune din 1985 a discursului Langmuir a oferit mai multe exemple, cu toate că cel puţin unul dintre acestea (poliapa) a apărut în întregime după moartea lui Langmuir în 1957:

  • Radiestezia apei
  • Canalele marţiene (Observate la sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20, s-au dovedit a fi iluzii optice.)
  • Anumite efecte fotomecanice şi electromecanice raportate
  • Poliapa
  • Efectele biologice ale câmpurilor magnetice cu excepţia magnetocepţiei.

Exemple mai noi

După discursul iniţial al lui Langmuir lui, o serie de exemple mai noi de ceea ce par a fi ştiinţă patologică au apărut. Denis Rousseau, unul dintre principalii demascatori ai poliapei, a oferit o actualizare a listei lui Langmuir în 1992, citând în mod specific ca exemple cazurile de poliapa, fuziune la rece a lui Fleischmann, şi „diluarea infinită” a lui Jacques Benveniste.

Poliapa

Poliapa era o formă de apă care părea să aibă un punct de fierbere mult mai mare şi punctul de îngheţ mult mai mic decât apa obişnuită. Multe articole au fost publicate pe această temă, şi cercetarea poliapei a fost făcută în toată lumea cu rezultate mixte. În cele din urmă, s-a stabilit că multe din proprietăţile poliapei ar putea fi explicate prin contaminare biologică. Atunci când au fost introduse metode de curăţare mai riguroase a obiectelor de sticlă şi controale experimentale, poliapa nu a mai putut fi produsă. A fost nevoie de mulţi ani pentru ca conceptul de poliapă să moară, în ciuda rezultatelor negative.

Fuziunea la rece

În 1989, Pons şi Fleischmann au anunţat descoperirea unei proceduri simple şi ieftine de a obţine fuziune nucleară la temperatura camerei. Deşi au existat multe cazuri în care au fost raportate rezultate de succes, le-a lipsit coerenţa şi, prin urmare, fuziunea la rece a ajuns să fie considerat un exemplu de ştiinţă patologică. Două discuţii convocate de către Departamentul de Energie al SUA, una în 1989 şi o a doua în 2004, nu au recomandat un program federal dedicat pentru cercetarea fuziunii la rece. Un număr mic de cercetători continuă să lucreze pe acest subiect.

Memoria apei

Jacques Benveniste a fost un imunolog francez care în 1988 a publicat o lucrare în prestigioasa revistă ştiinţifică Nature descriind acţiunea unei diluţii foarte mari de anticorpi anti-IgE pe degranularea bazofilelor umane, constatări care păreau să sprijine conceptul de homeopatie. Biologii au fost derutaţi de rezultatele lui Benveniste, întrucât în aceste diluţii mari au rămas doar molecule de apă, şi nicio moleculă din anticorpul original. Benveniste a concluzionat că configuraţia moleculelor în apă a fost activă biologic. Investigaţiile ulterioare nu au sprijinit concluziile lui Benveniste, care sunt în prezent citate ca un exemplu de ştiinţă patologică.

(Extras din cartea Pseudoştiinţă? Dincolo de noi…)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *